Dificultati ale cercetarii teoretice în lipsa ontologiei satisfacatoare a existentei sociale

ARTICOL ANTERIOR

CUPRINS

ARTICOL URMATOR

Dificultati ale cercetarii teoretice în lipsa ontologiei satisfacatoare a existentei sociale

În ultima instanta existenta sociala este cea care infirma nu numai produsele cunoasterii ; si modalitatile de realizare a cunoasterii sunt supuse evaluarii. Cum s-a argumentat deja,[1] interpretarile cauzale se dovedesc nesatisfacatoare deoarece introduc simplificari deformatoare, iar celelalte genuri de interpretari fac posibile depasiri partiale ale limitelor interogarilor cauzale. Analizele interactioniste, genetice si sistemice fac posibile interogari ce transcend analizele cauzale dar astfel de interogari se pronunta asupra unora dintre genurile de procese implicate în întretinerea existentei sociale a oamenilor, nu fac posibila interogarea ei într-o modalitate cuprinzatoare, unitara. Pentru a se depasi situatia, este indispensabila o teorie cadru despre ontosul social care sa poata fi utilizata pentru orientarea cercetarilor epistemologice care exploreaza necesitatile de reconstructie a capacitatilor cognitive.

Daca luam în considerare dimensiunea istorica a problematicii, putem face remarca: desi existenta sociala este o organizare tot mai densa, cu conexiuni tot mai diversificate între componentele ei, interogarile parcelare sunt înca cele dominante. Ele au devenit posibile în conditiile în care oamenii nu au avut posibilitati sa conceapa interogari teoretice cuprinzatoare, în care capacitatile semantice disponibile au produs ontologii în modalitati filosofice si interpretari disparate despre diverse genuri de organizari si procese sociale. Astfel de interpretari au generat si întretinut “obiecte pentru noi”, în limbajul kantian, care au fost adoptate de numerosi cercetatori ca domenii de referinta. Din ele s-au decupat obiectele de studiu care au consacrat treptat tot mai multe discipline stiintifice dar ele, inclusiv prin studii cu caracter aplicativ, au contribuit la producerea megaexistentei sociale si la interpretari tot mai adecvate ale caracterului unitar al megaexistentelor.

Teoriile produse în interiorul disciplinelor stiintifice interogheaza aspecte disparate dintr-un obiect în sine, în variante dependente de interpretari dominante oferite de “obiectele pentru noi”, obiecte receptate ca domenii de referinta ale cercetarii stiintifice.

Interpretarile continute în “obiectele pentru noi” fiind inevitabil nesatisfacatoare cât timp sunt consecinte derivate ale multor activitati cognitive eterogene, nu pot orienta satisfacator cercetarile teoretice dar investigatiile le identifica treptat limitele si erorile ; devin astfel posibile reconstructii succesive ale domeniilor de referinta, apropierea lor de ceea ce constituie « obiectele în sine ».

Limitele capacitatilor de interpretare ce produc si întretin interpretarile ce constituie “domeniile de referinta” ale cercetatorilor stiintifici devin si limite ale disciplinelor stiintifice care le adopta ca interpretari-cadru. Astfel, pentru ca cercetarea stiintifica sa fie de tip cauzal (sa caute sa identifice « legitati » în obiectele de studiu) trebuie ca domeniile de referinta sa contina interpretari care sa justifice încercarile de identificare a “legilor”; când însa interpretarile-cadru contin interpretari care sustin ca obiectele studiate sunt organizari, cercetatorii cauta sa produca modele ale acestor organizari, emit ipoteze care afirma existenta unor “sisteme”, se pronunta asupra “structurii” lor, asupra naturii “functionale” sau “disfunctionale” a unora dintre procesele identificate.

Astfel de modificari în “obiectele pentru noi” dezvaluie nu numai ca oameni nu au înca interpretarea satisfacatoare a “obiectului în sine” dar si ca interpretarile nesatisfacatoare nu rezista în timp, tind sa fie înlocuite cu alte interpretari, care se pronunta asupra unor caracteristici ale obiectelor în sine anterior ignorate.

2. Dificultati ale cercetarii stiintifice în lipsa explicatiei satisfacatoare a existentei sociale

Daca analiza stiintifica, într-o prima etapa, se centreaza pe aspecte disparate din existenta sociala, situatia se explica prin caracterul înca difuz si dispersat al organizarilor sociale dar si prin limitele modalitatilor de analiza disponibile. Posibilitatile initiale de interogare nu pot sa nu fie limitate; ele sunt cele pe care activitatile cu alte finalitati le fac posibile. Astfel, modalitatea cauzala este cea care, în prima etapa a procesarii verbale, domina interpretarile analitice deoarece decurge din posibilitatile analizatorului vizual de a furniza date despre succesiuni; interpretarea succesiunilor ca raporturi de cauzalitate este o modalitate vaga de procesare a informatiilor furnizate de bioprocesori ce urmeaza a fi sanctionata dupa mii de ani prin constituirea logicii, ca încercare de a introduce diferentieri si coerenta în modalitatile neglijente de atribuire a raporturilor de cauzalitate.

Cum s-a argumentat [2], numeroasele situatii care transcend procese de tip cauzal sunt la originea diferentierilor, a conturarii altor modalitati de analiza, cum ar fi cele “interactioniste”. Dar nici analiza cauzala, nici cea interactionista nu pot sa produca explicatii ale existentei sociale deoarece procedurile de cercetare cauzale si interactioniste orienteaza investigatiile spre aspecte disparate, pe care le interogheaza ca si cum nu ar apartine unor organizari. Existenta sociala, ca organizare, ramâne neinvestigata [3]. Ea începe sa fie explorata numai când investigatiile sistemice devin posibile dar în modalitati care nu pot genera interpretarea satisfacatoare a megaexistentei sociale, si ea în curs de constituire.

Paradigma sistemica nu poate sa constituie cadrul epistemologic pentru interogarea satisfacatoare a existentei sociale deoarece nu emite exigente privind identificarea si decuparea corecta (cuprinzatoare) a domeniului de referinta. In conditii epistemologice de genul celor specifice paradigmelor sistemice, poate deveni obiect al analizei sistemice orice organizare, iar relatiile cu alte organizari sunt considerate simplist “intrari” si “iesiri”. Raporturile de înglobare functionala dintre organizari nu sunt luate în considerare decât accidental. Astfel, de pilda, orice organizare din interiorul natiunilor poate fi interogata disparat ignorându-se consecintele apartenentei ei la o anume natiune. S-a conturat chiar opinia ca abordarea cuprinzatoare a existentilor sociali nu este posibila si nici necesara. Iata cum este descrisa situatia pe care o semnalez.

“Ca interogatie fundamentala asupra sensului Fiintei si Devenirii, ontologia (si/sau metafizica) se afla în perioada actuala, alaturi de celelalte ramuri sau discipline traditionale ale filosofiei ..., în cautarea unei noi legitimari, a unei justificari de un gen nou a pretentiilor ei de cunoastere si valorizare a întregului câmp al fiintarii. Cercetarea structurilor de baza ale existentei, a temeiului însusi al fiintarii a fost, în prima jumatate a secolului nostru, denuntata de o serie întreaga de gânditori ca o pseudocunoastere, lipsita de criterii si standarde stricte de verificare si evaluare. Blocata din perspectiva esentialista, reductionista si fundamentalista a metafiziciii traditionale, întrebarea cu privire la constitutia sau arhitectura existentei va trebui reluata într-o modalitate noua, ‘recontextualizata’, pentru ca progresul investigatiei ontologice sa devina din nou posibil.” [4]

Situatia semnalata survine dupa ce ontologia socialului s-a concretizat, cum se sintetizeaza în The Fundamental Forms of Social Thought [5], în trei forme de analiza. S-a încercat explicarea socialului ca un organism, ca un mecanism si ca un proces. Cum s-a constientizat deja, abordarile reductioniste, fie ele mecaniciste sau biologiste, nu pot fi satisfacatoare. Werner Stark argumenteaza ca si analiza socialului ca proces este neadecvata deoarece se separa procesele sociale de procesele culturale; se diferentiaza ceea ce da totusi unitate existentei sociale.

In conditiile mentionate, decuparea obiectelor interogarilor teoretice a ramas conjuncturala, dominata îndeosebi de traditie, de modalitatile în care s-au departajat treptat “disciplinele stiintifice”. Dar reconsiderarile de natura ontologica fiind consecinte si expresii ale posibilitatilor de raportare critica la interpretarile anterioare, cercetatorii se departeaza treptat de primele modalitati de interpretare prin reconsiderari ce pregatesc conditiile pentru interpretarea satisfacatoare.

Consecinte de maxima generalitate: rezultatele diverselor cercetari teoretice efectuate în etapele intermediare nu se dovedesc a fi suficiente (relevante) pentru a obtine interpretarea unitara a existentei sociale iar cercetarile aplicative pe care le fac posibile nu pot sa produca consecintele scontate. Limitele decurg din ignorarea acelor genuri de procese si conexiuni care transcend decuparile efectuate de disciplinele teoretice în interiorul carora teoreticienii îsi decupeaza obiectele de studiu.

Teoreticienii nu pot sa nu fie sensibili la aceasta situatie; ei încearca sa o depaseasca facând optiuni, fie si sumare, cu referire la onticul social. Spre exemplificare, mentionam atitudinea adoptata de Alain Touraine. Deplângând lipsa unei interpretari a “societatii”, el remarca:

“Societatea a disparut. Situatiile si conduitele au devenit lumi straine unele altora. De o parte, nu se mai vorbeste decât de economii în crestere sau în criza si de strategii internationale; de alta parte, oamenii nu reactioneaza decât la experienta traita, personala, la inventia unei culturi. Intre existenta si om,.. nu se interpune nimic, sau aproape nimic.” [6]

Autorul citat considera util sa adopte ca premisa a studiilor pe care le întreprinde o supozitie despre social. El afirma ca interpreteaza ”societatea ca un sistem capabil sa produca si sa-si transforme orientarile si modalitatile în care functioneaza” [7] . Epistemologul constata astfel ca demersurile epistemologice nu pot fi nici ele satisfacatoare în conditiile în care se refera la aspecte disparate, nu la posibilitatea cunoasterii existentei sociale, în unitatea si devenirea ei.

[2] Lucian Culda, Dimensiunea epistemologica a existentei sociale a oamenilor, Licorna, Bucuresti, 2000.