Lucian CULDA

       Desi dependenta modalitatilor de interogare a existentei sociale de genurile
deepistemologii care ofera repere proceselor cognitive (disponibile si accesibile) este intuitiv plauzibila dupa constientizarea esecului pozitivismului, problematicii nu i se acorda înca suficienta atentie.
       Epistemologia genetica a semnalat ca modalitatea genetica de interogare devine posibila numai identificând caracterul constructiv al cunoasterii. Se poate constientiza acum ca producerea de cunostinte cuprinde si procese ce genereaza competenta subiectului cunoscator si procese prin care competenta formata produce noile interpretari.
       Cum a argumentat R. Boudon , situarea cercetarilor doar în limitele modalitatilor cauzale de concepere a analizelor împiedica întelegerea situatiei oamenilor în organizarile si procesele sociale. Dar consecintele negative sunt mai largi decât caracterizarea întreprinsa de Boudon; ele se regasesc în toate domeniile teoretice care s-au conturat prin parcelarea "socialului", inclusiv în "stiintele economice", în "stiintele juridice" si în "stiintele politice". Astfel de departajari sunt expresii ale unor pozitii epistemologice preinteractioniste. Ele cuprind erori ce decurg nu doar din ignorarea interactiunilor; se ignora genurile de procese ce întretin în continua schimbare existenta sociala a oamenilor si oamenii, ca organizari ce functioneaza inevitabil în modalitati inovatoare în interiorul unor organizari sociale.

       Cum atesta evolutiile din secolul 20, desprinderea de modalitatea cauzala de interpretare se face treptat, prin reconsiderari succesive, cu numeroase contributii disparate de natura epistemologica si ontologica.

       O noua interpretare genereaza noi competente iar o noua competenta cognitiva deschide noi posibilitati explicative . De fiecare data, generarea unor noi interpretari este la originea obiectivarii unor noi situatii informationale care produc noi "obiecte" în ambianta omului; astfel se modifica si lumea omului, inclusiv necesitatile ce exercita presiuni asupra oamenilor si modalitatile în care se interactioneaza pentru satisfacerea lor. Dar noile situatii existentiale exercita presiuni pentru a se constitui si noi competente epistemologice si, prin intermediul produselor lor, capacitati de interogare a existentilor diferite de cele anterioare, mai performante.
       Numai descoperind constructivismul proceselor cognitive devine posibila întelegerea si explicarea constructivismului social produs de interactiunile dintre oameni întru realizarea unor obiective. Devine, asadar, posibila întelegerea conexiunilor dintre procesele constructive specifice capacitatilor oamenilor de a procesa informatii si procesele constructive din organizarile sociale.

       Când se obtine capacitatea de întelegere a acestor conexiuni se pot sesiza:
· limitele studiilor "orizontale", care ignora "genezele";
· erorile de interpretare care se produc atunci când se interogheaza separat fie "omul" fie "socialul".

       Ceea ce numim neglijent "socialul" se dovedeste a fi existenta sociala a oamenilor. Epistemologia genetica ofera o cheie pentru proiectarea studiilor psiho-sociale, ca o cale pentru producerea unor explicatii ce nu pot fi obtinute ignorând aceste conexiuni, cu alte cuvinte efectuând studii fie sociologice, fie psihologice. Se semnaleaza ca studiile centrate pe social pot fi relevante numai daca sunt concepute astfel încât sa se poata identifica genezele, procesele constructive din social, daca se staruie asupra faptului ca, pentru a întelege ratiunile unui proces social, trebuie cunoscute toate fazele lui, sau cel putin cele mai multe posibile dintre ele, si implicarea oamenilor în acel proces.
       Aspectele semnalate fac posibila concluzia: cu epistemologia genetica, folosind-o ca premisa, devine posibila o discontinuitate în orice domeniu teoretic ce studiaza socialul, discontinuitate care decurge din posibilitatea de reconstructie a conceptiei de studiu, a modalitatii de decupare a obiectelor de studiu, a modalitatilor de alegere a obiectivelor, metodelor ce investigare si metodelor de evaluare.

       Dar pentru ca astfel de performante sa fie realizabile, epistemologia genetica nu este suficienta. Ea este cea care argumenteaza ca ceea ce numim "cunoastere" se dovedeste a fi o procesualitate, o componenta a existentei sociale a oamenilor aflata în continua reconstructie. Dar raporturile dintre epistemologia genetica si cercetarea teoretica pe care a fundamentat-o indica si necesitatea interogarii evolutiei posibilitatilor cercetarii epistemologice în interiorul procesualitatii cognitive.
       Generalizarea întreprinsa este justificata ; numai astfel putem sa întelegem cum si de ce functiile epistemologiei în procesualitatea cognitiva pot sa sporeasca si sa se manifeste tot mai explicit si mai sistematic. Performanta mentionata presupune însa ca studiile epistemologice sa furnizeze explicatia pertinenta (corecta si cuprinzatoare) a procesualitatii cognitive si sa-i dezvaluie potentele astfel încât sa faca posibila conceperea modalitatilor de cunoastere specifice fiecarei megaexistente, interpretate ca un obiect în sine unitar.() Am în vedere megaexistenta fizica, meganexistenta biotica si megaexistenta sociala.
Existenta sociala produce treptat, prin diferentieri succesive, capacitati de interogare centrate pe aspecte disparate din cele trei megaexistente, dar tinde spre situatia în care se vor contura trei mari capacitati de interogare teoretice, fiecare centrata pe una dintre cele trei megaexistente identificate.

       Desi cercetatorii pot avea impresia ca dispun deja de suficiente repere epistemologice pentru interogarile pe care le concep în limitele disciplinelor teoretice în care s-au format sau prin studii interdisciplinare, analizele pe care le-am efectuat dezvaluie ca posibilitatile de concepere a cercetarilor teoretice sunt departe de a fi satisfacatoare pâna când oamenii nu exploreaza posibilitatile procesualitatii cognitive în modalitati pertinente. Cum am argumentat deja, interogarea megaexistentei fizice si a celei biotice nu poate intra în stadiul satisfacator pâna când interogarea megaexistentei sociale nu devine capabila sa explice csatisfacator capacitatea cognitiva ce se dezvolta în interiorul ei, iar aceasta performanta epistemologica devine posibila numai când produce si corecta interpretare a propriei deveniri. Este plauzibil ca atunci când epistemologia va produce constiinta de sine satisfacatoare, se vor genera conditii pentru interpretarea unitara si corecta a evolutiei celor trei megaexistente si, în prelungirea acestei performante, pentru conceperea strategiei de interogare cuprinzatoare a fiecarei megaexistente.

       Devine plauzibila ipoteza: epistemologia este o procesualitate în interiorul procesualitatii cognitive. Ea începe prin a realiza interogari simpliste si unilaterale ale unor aspecte disparate din cunoastere dar, pe parcurs, îsi modifica succesiv posibilitatile de investigare, tinzând sa produca interpretarea satisfacatoare a procesualitatii cognitive. Presiunile pentru ajungerea la aceasta performanta provin din consecintele limitelor activitatilor cognitive realizate în orizonturile epistemologice disponibile.
Interpretarea satisfacatoare poate numai cea care cuprinde si interpretarea situatiei epistemologiei în procesualitatea cognitiva, care dezvaluie ca discontinuitatile posibile în epistemologie sunt surse ale unor ample discontinuitati în procesualitatea cognitiva. Numai astfel subiectii epistemici pot obtine întelegerea necesitatii de a se desprinde de interpretarile epistemologice anterioare.

       In contextul în care epistemologia se include pe sine în domeniul de interogare, dependenta explicatiilor date cunoasterii de interpretarea epistemologiei devine evidenta.
Epistemologia este ea însasi procesualitate cognitiva. Si ea este dependenta de stadiul obiectului în sine pe care îl interogheaza si de propria evolutie, de producerea modalitatilor de interogare adecvate obiectului pe care îl studiaza si de capacitatea de self evaluare. Daca propria evaluare se efectueaza în modalitati ce decurg din stadiul capacitatii cognitive, la selfevaluarea satisfacatoare se poate ajunge numai treptat.
       Modificarile ce pot interveni pe parcurs în procesualitatea numita epistemologie se coreleaza cu cu cele ce se produc în procesualitatea cognitiva. Epistemologia evolueaza ca o componenta a procesualitatii cognitive. Ea este o consecinta derivata a presiunilor generate de limitele activitatilor cognitive dar ajunge sa fie acea componenta a cunoasterii care exploreaza posibilitatile de ameliorare a proceselor cognitive, care furnizeaza paradigme de cunoastere din ce în ce mai performante. În aceasta evolutie, epistemologia obtine (produce) si constiinta de sine, întelegerea pozitiei ei în procesualitatea cognitiva.